Să încep ab ovo? Să nu încep? Incomodă ezitare, fraţilor, măcar că nu am nici un suvenir intrauterin cu Decompozitorul din Răşinarii Sibiului, indimenticabilul personagiu al restituitei noastre conversaţii postloviluţionare din toamna anului 1991, iar dicţionarul de literatură contemporană hexagonală, diriguit de Pierre de Boisdeffre (dar cadouat subsemnatului de profesoara Sanda Stavrescu, nepoata noiciană), şi crohmălniceana exegeză a literaturii române interbelicoase le voi fi consultat acribios davnim-davno, între 1966 şi 1970, vreme a studiilor mele superioare de filologie, contemporane, ele, cu începutul ceauşinei Epoci de Aur, şaizecioptismul sorbonard, ecloziunea revistelor studentine din Valahia, invazia sovietică a Cehoslovaciei… et tout le toutime. Via Ovid. S. Crohmălniceanu întîlneam excerpte mustoase din Schimbarea la faţă a României, prin Boisdeffre aflam de existenţa acelui Précis de décomposition pe care aveam să mi-l şi procur la cursurile de vară din 1969. Doar că, atunci cînd, naiv şi de bună credinţă, îi propuneam nepoatei noiciene, responsabilă cu cercul ştiinţific al studenţilor de la Secţia de Franceză, să tematizăm, la una dintre întîlnirile mensuale, aventura cioraniană, aceea, verişoara Siminei Noica, foarte se panica şi de puşcăria Unchiului Dinu îmi gavarea, prilejuită, între altele, de o faimoasă scrisoare primită dinspre un prieten îndepărtat.
Exemplarul de buzunar fesier din TracÂtatul despre descompunere aveam să-l păstrez asupra mea, ÅŸi chiar permanent, în timpul lunilor de armată, la BucureÅŸti, unde doar camarazilor Paul Grigoriu, Gicu Postolache ÅŸi Sandu Vornicu îl arătam discretamente, duminica, zi de neinstruiri militare. Cu ultimul ÅŸi cu Sergiu Streza, viitor popă vatican, urma să implementăm întîia din cele trei troici la care voi fi fost arondat pînă la LoviluÅ£ia Decabrie din 1989. Căci, proaspăt întors din corvoada soldatescă, îl rugam pe unul dintre foÅŸtii mei profi de elucubraÅ£ii marxiene, Tudor Ghideanu, să-mi împrumute, pe numele lui, din Fondul S ÅŸi pentru lectură în sala cad(av)relor didactice de la Biblioteca Universitară Centrală, Schimbarea la faţă a României, conspectată apoi meticulos în scopul unei perfecte dezintoxicări de naÅ£ionalism ceauÅŸiu, nombrilism moldaviu ÅŸi entocentrism infanteriu.
Ne întîlneam tustrei, seară de seară, într‑o infirmerie a căminelor studenÅ£eÅŸti copouane, Sergiu Streza, Sandu Vornicu & Mandea, carele, bidiviu mijlociu al troicii, vocaliza pasagiile cele mai extravagante, neconsemnate în opul crohmălnicean, din La TransÂfiguration de la Roumanie, despre: cele două milenii de subistorie, Å£ara noastră ca realitate doar geografică, tragedia culturilor mici, trecutul iubit cu o ură grea, BucureÅŸtiul menit preschimbării într-un Constantinopol al Balcanilor… i tak dalÅŸe. Eram cu toÅ£ii sensibili la dimensiunea critică, deconstructoare a stereotipiilor baÅŸtinale, nu la exaltările privind o nouă ordine politică, aducătoare, aceasta, de schimbări la faţă spectaculare. Din ediÅ£ia intîi a valentin-lipattienelor Valori franceze, deduceam, cam tot atunci, ÅŸi forÅ£a stilistică a fragmentului stîrnitor de scandal din Mica teorie despre destin, capitol esenÅ£ial pentru noi, din La Tentation d’exister…
Tot în 1971 obţineam la schimb, dinspre antecitatul Tudor Ghideanu, Le Mauvais Démiurge. Mi-l dădea contra unui exemplar nou-nouţ din Mitologiile roland-barthesiene, trebuitoriu lui pentru o doctorală teză, şi nici azi nu cred că am pierdut la schimb, opul cioranian stîrnindu-mi interes către curentele heterodoxe ale Antichităţii şi Evului Mediu, Leisegang, Hans Jonas, Puech, René Nelli, scrierile Catarilor şi… restul. Restul? Păi, Eric Voegelin şi Alain Besançon, să spunem, adicătelea interpretatorii glorioaselor învăţături marxo-staleniniene drept gnoze degradate, sincretisme de trei lulele, ghiveci de ideologeme, ori ai partidului clasei muncitoare drept o elită de mai-ştiutori cinici, pezevenghi, pragmatici, amorali + puşi pe cobîlţîiri istoriale remunerante. Dar, vai, prima troică se destrăma văleat 1975, odată cu emigrarea lui Sergiu Streza în Italia, prin USA, întru studii înalte la Academia Gregoriană. Nu curgea însă multă apă pe valea Bahluiului şi se înfiripa o a doua troică, alcătuită din Liviu Antonesei, Valeriu Gherghel, redactori la Opinia studenţească, şi cel ce vă spune, prezentamente, poveşti de adormit adulţi culţi, troică unde mă trezeam iar trăpaş mijlociu sau, ca mai vîrstnic, primus inter pares.
Fireşte, aflîndu-se sub cenzură Cioran, izbuteam cel mult, graţie complicităţilor amicale, să strecurăm din el titluri ori citate, fără a‑l numi, în studentinele publicaţiuni Dialog sau Opinia. Mai mult, Liviu Antonesei stînd în bune relaţii cu Cătălin Bordeianu, nepotul directorului Bibliotecii Universitare Centrale, obţinea să i se aducă acasă, pe tăviţă de argint, exemplare din cărţile româneşti ale Decompozitorului, iar pe unele reuşea să le şi fotocopieze graţie unor complicităţi – mulţumită unor solidarităţi – lăturalnice, în timp ce eu receptam ca dar de la profesorul Ion Condrea, colecţionar de vechituri livreşti + tablouri, o copie din ediţia princeps a Schimbării la faţă, ce avea să-mi fie confiscată la percheziţia din 1983, şi de la poetul fotbalist Eugen Suciu, una din Metafizica lui Nae Ionescu.
Anul 1979, pe de altă parte, îi ÅŸi data constituirii oficiale a Cercului Veteranilor DiaÂlogici, stahanoviÅŸti ai întîlnirilor intelectuale lunare în diverse locuri microfonizate, precum redacÅ£ia Dialogului, sediul revistei Cronica ori biroul romancierului Corneliu Ștefanache de la aceeaÅŸi Bibliotecă UniÂversitară Centrală. ÃŽn acest context, ÅŸi la sugestia poetului Mihai Ursachi, asumam două comunicări, urmate de niscaiva dezbateri ÅŸi făcătoare de oarece valuri, comunicări instalate solid sub intitulanÅ£a Doi precursori ai umanismului socialist: Divinul Marchiz de Sade ÅŸi Emil Cioran. Fiindu-le limpede că am sărit calul ÅŸi ne dăm în stambă nepermis de tare, organele de sub ceauÅŸia burtică, securienii, ne-or strigat: Halt! Åži: Niet! PrudenÅ£i, lăsam totul baltă, apucîndu-ne de altele.
Pînă, aproximativ, în 1980 perdurează a doua troică. După aia, ne duceam fiecare în trebile lui, Valeriu Gherghel ÅŸi Liviu Antonesei lăsîndu-se atraÅŸi tot mai puternic în sfera de înrîurire – precumpănitor modelatoare, prea puÅ£in catalizatoare – a CriterioniÅŸtilor + a filozofului Constantin Noica, des venitoriu prin Dulcele Tîrg al IaÅŸioÅ£ilor, unde îl aÅŸtepta ÅŸi o iubită cu dublă întrebuinÅ£are. La acea dată, eu, deÅŸi Georges Bataille nu-mi era strein, blanchotizam în draci, din motive profesionale, lautréamontologice ÅŸi teziale, punînd, împreună cu Dan Petrescu & Sorin Antohi, redactori vremelnici ai revistei Dialog, de o nouă ÅŸi ultimă troică, obiect al percheziÅ£iilor + anchetelor pretoriene din 18 mai 1983. Or, se întîmpla că primul, căsătorit cu sora fostului său coleg de facultate Ioan Petru Culianu, dezvolta, în periodul acela, o curiozitate cu adevărat epistemologică pentru Mircea Eliade, a cărui literatură ficÅ£ionară îl incita la elaborarea unei lucrări de referinţă în teoria fantasticului ÅŸi a alteia, blindată cu bibliografie maximală, despre tentaÅ£ia Orientului la interbelicii valahi. Sorin, pe de altă parte, ÅŸtudinte mai bătrîior, deci foarte copt, doct în SF ÅŸi imaginar utopic, se vedea remotivat în alegerile sale după cetirea capitolului Mecanismele utopiei din împrumutata de la mine Histoire et Utopie. Era în joc o înrîurire doar catalizatoare, blagian vorbind, ÅŸi la el, ca ÅŸi la Mandea. Dar ce însemnează ea, înrîurirea catalizatoare a Decompozitorului, dacă nu îndemn de a fi noi înÅŸine, de a ne prelungi cerceturile ÅŸi alimenta curiozităţile strict personale, induse sau nu de alÅ£ii ori de lecturi secrete, rare, interzise, uneori numai neaÅŸteptate, îndemnul, dară, de a ne crea – dacă măcar de a mima – propria noastră diferenţă, specifică, patafizică, stilistică. Unde? ÃŽn eseu, în scriitura fragmentară, în articolul circumstanÅ£ial, în studiul de specialitate + în… praxa discipulicidului, incitîndu-ne aÅŸadar, dinspre Silogismele amărăciunii, să ucidem învăţăcelul din noi în loc de a ne paricidiza magiÅŸtrii prilejuali, dar ÅŸi să luam cu cîini la goană alumnii prea pupincuriÅŸti, prea imitaci, din jurul nostru, incapaci, ei, să se federeze cu noi într-o conspiraÅ£ie a inegalilor, a singularilor, a individualilor, a celibatarilor metafizici. La Sorin Antohi, rezultatul cel mai băţos al impactului cu Omul din Răşinari avea sa fie o carte, în limba franceză, de cioranologie pură, nemurită la Editura L’Harmattan ÅŸi, totodată, contribuÅ£ie inocolibilă, dinspre un istoric profesionist al ideilor, la exegeza cîtorva motive tari din Schimbarea la faţă a României ÅŸi Mica teorie despre destin. Mai ales că, recent, a ieÅŸit ÅŸi, făptuire a lui Alain Paruit, versiunea hexagonală a opului problematic, retitulat La TransÂfiguration de la Roumanie. De unde, încă o dată, temeinicia incursiunii antohiene în Selbsthass, evidentă, ÅŸi ea, la o relectură actualizatoare.
La mine, în rivalitate cu studiul lui Sorin, se iţeau Sentimentul românesc al urii de sine, un titlu cioranoician mai degrabă şi o tematizare qui vaut ce qu’elle vaut, plus nişte puneri în valoare ale textulelor Decompozitorului, două la număr, din Comoedia anului 1943. […]
Sursa: ObservatorulCultural.ro